În Luca 10:1, Domnul trimite șaptezeci de ucenici înaintea Lui, în timp ce El se îndrepta spre Ierusalim pentru a muri acolo. Ei aveau sarcina să intre în cetăți și să proclame că Isus este Hristosul și că oferă națiunii Împărăția lui Dumnezeu.

Acești bărbați erau enorm de privilegiați și binecuvântați. Îl slujeau pe Împărat, într-un mod foarte asemănător cu Ioan Botezătorul. Aveau privilegiul de a pregăti calea pentru Hristos. Domnul le-a dat chiar și puterea să facă minuni în Numele Lui (v. 9).

Domnul le-a spus că, atunci când intrau într-o cetate, trebuiau să rămână într-o singură casă, să mănânce și să bea ce li se dădea acolo și să nu se mute în altă casă. Cu alte cuvinte, nu trebuiau să plece într-o casă mai bună, cu mâncare mai bună, dacă se ivea posibilitatea.

Este ușor de imaginat că acestor bărbați li s-ar fi putut oferi cazări mai bune. Dacă intrau într-o cetate și erau invitați să stea la o familie modestă, dar apoi, după ce alții din cetate auzeau predicarea și vedeau minunile, o persoană mai bogată putea dori să-i găzduiască în casa sa, oferindu-le o locuință mai confortabilă.

De asemenea, este ușor de înțeles de ce trimișii Domnului ar fi putut accepta astfel de avantaje. Ei erau mesageri ai Împăratului. Dumnezeu lucra prin ei. Predicau despre o Împărăție viitoare, plină de slavă și veșnică. Astfel de oameni puteau să creadă că meritau tot ce era mai bun într-o cetate. Era foarte ușor să cadă în lăcomie și să considere că aveau dreptul la cele mai alese lucruri ale vieții.

Totuși, Hristos le-a spus să nu cadă în această ispită. Lăcomia – chiar și atunci când este justificată prin ideea că „merită” – rămâne tot lăcomie. Dacă acești bărbați respingeau ospitalitatea gazdei pentru o ofertă mai bună, aceasta ar fi provocat resentimente în cei care le ascultau predicarea și le observau faptele. Hristos le-a cerut să rămână concentrați pe misiunea lor, nu pe ceea ce puteau obține ca ambasadori ai Împăratului.

Niciunul dintre noi nu face parte din cei șaptezeci. Acesta a fost un moment unic în lucrarea Domnului. Dar și noi putem deveni lacomi. Putem crede că avem dreptul la orice bogăție care ne vine în cale. O lucrare creștină poate primi sprijin financiar de la un binefăcător înstărit. Donatorul poate pune anumite condiții asupra banilor pe care îi oferă. Lucrarea poate accepta acest sprijin, justificându-se că face lucrarea Domnului. Scopul scuză mijloacele.

Un seminar evanghelic poate proceda la fel în privința acreditării. Dacă obține acreditarea respectivă, va atrage mai mulți studenți și mai mulți bani. Acest lucru îi va permite să formeze mai mulți absolvenți și să ajungă cu Scripturile la un public mai larg. Mici compromisuri pentru astfel de rezultate sunt considerate acceptabile: fac lucrarea Domnului. Au dreptul să facă astfel de concesii.

Credinciosul individual poate proceda exact la fel. Pentru a impacta cât mai multe suflete posibil, suntem tentați să diluăm mesajul. Asta ne-ar deschide uși către mai mulți oameni. Firea noastră pământească s-ar delecta cu succesul vizibil al unui cerc de influență mai extins. Chiar și cu mai mulți bani. Și deoarece suntem implicați în lucrarea Domnului, ne convingem singuri că avem dreptul la astfel de beneficii.

Fie că vorbim despre cei șaptezeci din Luca 10, despre o organizație creștină independentă, un seminar teologic, o biserică locală sau un credincios obișnuit, lecția din Luca 10:7 rămâne aceeași: îndemnurile firii noastre pământești tânjesc după aprobarea și bogățiile lumii. Chiar și în timp ce slujim lucrarea Domnului, firea ne șoptește că merităm aceste lucruri. Tocmai de aceea putem numi asta „lăcomie îndreptățită”.

Când ne aflăm în fața unor astfel de ispite, trebuie să ne oprim și să analizăm cu grijă situația. Trebuie să rămânem statornici în chemarea pe care ne-a făcut-o Domnul. Lumea ne poate pune în față lucruri foarte ispititoare. Însă dacă aceste lucruri ne slăbesc devotamentul față de Împărat, trebuie să le refuzăm categoric. Chiar dacă ni se pare că le merităm din plin.